Încheiem periplul nostru prin lumea virtuală a dispozitivelor mobile cu un aspect ce, la prima vedere, este mai puţin important (mai ales după cazurile prezentate în numerele anterioare), dar care, în ciuda aparentei sale banalităţi, este la fel de grav – cel al împrăştierii minţii şi al neașezării ei în lucrurile cu adevărat însemnate pentru viață.
Smartphone-urile, tabletele, calculatoarele, tehnologia de comunicare îndeobște ne propun o realitate, într-o măsură sau alta, virtuală – chiar și în măsura în care nu prezintă o imitație, o închipuire a realității precum cea din jocuri sau filme, ci și cea a știrilor, a rețelelor de socializare sau a mesageriei instant. Una este să experimentezi și să cunoști prin intermediul unui ecran impersonal, într-o imitație de realitate, și alta să trăiești, să iei parte alături de cineva, să fii acolo cu adevărat. Toate această lume nouă, a virtualului, îl face pe om să trăiască tot mai mult în închipuirea sa – și cu atât mai tragic este atunci când acestea este învățat să crească așa încă din copilărie.
Până la urmă, miza lucrurilor pe care vi le-am prezentat în ultimele numere este tocmai relația omului cu Dumnezeu, căci virtualul, deși pare viață, dispare când se descarcă bateria sau scoți ștecherul din priză – și se vădește a fi doar un chip mincinos… (R.H.)
Experiența unui profesor
„Acum câțiva ani – își amintea un profesor – predam la o clasă de seral, când am observat un elev zâmbind larg, în timp ce mâinile i se mișcau rapid pe sub bancă. Aceasta a fost prima mea întâlnire cu utilizarea unui telefon mobil de către un elev în timpul orei, ca să trimită SMS-uri. De atunci încolo am văzut smartphone-urile câștigând tot mai mult teren nu numai în clasele mele, ci și în întreaga lume.
La fel ca majoritatea profesorilor, mi se pare evident faptul că telefoanele mobile sunt un impediment pentru elevi. La urma urmei, dacă un elev își petrece timpul alocat orei de clasă scriind SMS-uri sau stând pe Facebook, evident că nu va putea să mai fie atent la ceea ce se predă la clasă. Am prevăzut ceea ce avea să se și adeverească, și anume că telefoanele mobile vor evolua și vor constitui o sursă încă și mai mare de distragere a atenției”.[1]
Aceste observații ale profesorilor de liceu au fost confirmate și de studiile științifice. Recent, cercetătorii Andrew Lepp, Jacob Berkley și Aryn Karpinski au efectuat un studiu în care au fost implicați nu mai puțin de 500 de elevi de liceu. Studiul a urmărit utilizarea telefonului mobil, evaluarea gradului de fericire (definită în termenii anxietății și satisfacției) și mediile obținute la școală. Rezultatele analizei au arătat că, pe măsura creșterii utilizării telefonului mobil, media la școală scădea iar anxietatea creștea. Concluzia globală a fost că elevii care utilizează foarte frecvent telefonul mobil vor avea note mai mici, mai multă anxietate și mai puțină satisfacție a vieții în comparație cu cei ce utilizează telefonul mobil mai rar.[2]
Următorul caz evidențiază efectele menționate mai sus în viața unui băiat chinez de 15 ani…
Obsedați de Internet: o poveste adevărată din China
Într-o după-amiază fierbinte de august, mama, tata și copilul lor se urcau în mașină și porneau către Campusul Qihang dintr-o zonă rurală a Chinei. Acesta se afla la doar jumătate de oră de hotelul lor din Nanning, însă drumul le-a părut mult mai lung lui Deng Fei și Zhou Juan. Pe bancheta din spate, fiul lor, Deng Senshan, nu a scos aproape nici un cuvânt tot drumul. Avea o înfățișare bolnăvicioasă în timp ce privea pe fereastra mașinii la imaginile care se succedau cu repeziciune: antrepozite, clădiri neterminate, câmpuri nesfârșite… Nu își dorea nicidecum să ajungă în campus – cine și-ar fi dorit? –, însă părinții săi simțeau că nu aveau altă alternativă.
Campusul Qihang promitea să-i vindece pe copii de depedența de Internet, o afecțiune ce a devenit în scurtă vreme cea mai temută problemă de sănătate publică a Chinei. Prezentarea oficială a campusului estima că un procent de 80% dintre copiii chinezi sufereau de aceasta. Adolescentul Deng Senshan, în vârstă de 15 ani, era, se pare, unul dintre ei. Fusese odată un elev premiant, însă notele lui scăzuseră dramatic în ultimii ani și încetase complet să mai practice vreo activitate fizică. În schimb, își petrecea cea mai mare parte a timpului jucându-se World of Warcraft sau alte jocuri similare în Internet-café-uri sau pe computerul său personal.
Internetul (accesat de pe smartphone, tabletă, laptop sau PC) este recunoscut drept o tehnologie de distragere și acaparare a atenției, disponibilă 24 de ore din 24, capabilă să dea peste cap orice normă a societății pe care o atinge. Însă, chiar și considerând aceste standarde anarhice, impactul său destabilizator asupra societății chineze este unul imens. Numărul de utilizatori de Internet din această țară a explodat în ultimii 12 ani, de la 620.000 la 338.000.000, transformând-o în populația online cea mai mare și cu cea mai rapidă creștere din întreaga lume. Și, în vreme ce China a îmbrățișat din tot sufletul această nou-descoperită abilitate, guvernul a încercat să impună unele măsuri pentru a o ține sub control. Astfel, și-a fortificat „marele firewall”[3], blocând în mod selectiv accesul la Google, YouTube și Twitter.
Cu toate acestea, pe măsură ce China devine tot mai prosperă, iar tinerii se familiarizează tot mai mult cu instrumentele erei digitale, Internetul devine o forță de necontrolat. Semne evidente ale acestui impact se văd pretutindeni: în cluburile de Internet de dimensiunea hangarelor, deschise non-stop, în care sute de adolescenți își petrec ore în șir cu ochii ațintiți în niște monitoare uriașe; pe site-ul qq.com, rețeaua de socializare și platforma de mesagerie instant cea mai populară din China, având peste 480 de milioane de astfel de conturi active; precum și în proliferarea soft-urilor care să păcălească firewall-ul impus de stat.
Explozia Internetului este văzută ca o amenințare existențială
Părinții au fost de la început îngrijorați de caracterul dăunător al culturii tinerilor, încă din era rock&roll-ului și a jocurilor video. Însă, în societatea chineză, explozia Internetului constituie mult mai mult decât o încălcare a disciplinei. Este văzută ca o amenințare existențială.
Întâmplări terifiante au început să umple paginile ziarelor încă din 2002: focul care a cuprins un Internet-café construit fără autorizație a ucis 25 de persoane angajate în sesiuni de joc de toată noaptea; un adolescent din Chengdu dependent de jocuri a murit după ce a jucat Legend of Mir 2 timp de 20 de ore fără întrerupere, într-un club de Internet; doi copii din Chongqing, epuizați după două zile de jocuri online, au trecut o linie de cale ferată și au fost călcați de un tren; un băiat din Qingyuan și-a tăiat în bucăți tatăl, în urma unei certe pe problema utilizării Internetului; un alt băiat de 13 ani din Tianjin și-a încheiat o sesiune de 36 de ore de World of Warcraft și a sărit de la etajul al 24-lea al clădirii în care locuia, ca să îi imite pe supereroii din joc – și multe alte cazuri la fel de tragice…
Autoritățile au reacționat ferm. Adolescenților li s-a interzis accesul în Internet-café-uri, iar poliția a efectuat raiduri repetate pentru a depista dacă legea este respectată. S-a încetat oferirea de licențe de funcționare pentru noi café-uri, iar cele construite ilegal au fost dărâmate – numai în 2004 au fost demolate 16.000 de astfel de cluburi. Apoi s-a dat o lege prin care companiile care creau jocuri erau obligate să implementeze soluții anti-dependență, care să limiteze jocul la o perioadă de cel mult trei ore. În fine, oficialitățile au început discuțiile în vederea recunoașterii dependenței de Internet ca o problemă clinică.
Și experții în domeniul sănătății din Statele Unite au început să fie îngrijorați din pricina dependenței de Internet. În anul 2006, un studiu efectuat de Universitatea Stanford constata că unul din opt americani prezenta semne ale dependenței de Internet. În 2008, Jerald J. Block, un psihoterapeut din Oregon, argumenta în Revista Americană de Psihiatrie că dependența de Internet ar trebui inclusă în următoarea ediție a „Manualului Diagnostic și Statistic al Afecțiunilor Mintale”, cartea fundamentală a specialiștilor din domeniul sănătății mintale. „În pofida diferențelor culturale – afirma el –, studiile noastre de caz sunt remarcabil de asemănătoare cu cele ale colegilor noștri din Asia și se pare că ne confruntăm cu toții cu aceeași problemă.” În luna iulie 2009, Hilarie Cash din Fall City, Washington, a înființat Centrul ReStart, primul centru de tratament al dependenței de Internet din Statele Unite. „China se află într-o poziție de invidiat, fiindcă ei iau măsuri”, afirma ea. „Noi însă nu acționăm”.
Un tânăr cu viitor promițător a sfârșit tragic…
Familia lui Deng Senshan locuiește într-un apartament spațios dintr-un oraș situat nu departe de granița cu Vietnamul. Deng a cunoscut jocurile online pe când avea 11 ani. La început era doar ceva ce făcea atunci când nu înota într-una dintre piscinele locale sau când nu visa la cum ar fi să devină următorul Yao Ming[4]. Era un copil cuminte, cu păr negru cârlionțat, ochelari cu ramă metalică și cu un carnet de note cu care părinții săi se mândreau.
Toate acestea s-au sfârșit la vârsta de 13 ani, atunci când s-a lăsat absorbit de World of Warcraft și de alte jocuri online. Ori de câte ori nu era la școală, se juca la computerul din camera sa ori într-unul din Internet-café-urile din oraș. Uneori sărea peste mai multe dintre mesele zilnice și nu mai dormea. Se întâmpla chiar să dispară de acasă fără vreo explicație. „Mă duceam noaptea să îl caut”, își amintește tatăl său. „Uneori îmi lua câteva ore de căutări până dădeam de el într-unul dintre cluburile de Internet”.
Notele lui Deng Senshan au scăzut brusc – un fapt ce are darul de a îngrijora pe orice părinte, cu atât mai mult în China, unde orice nereușită școlară poate presupune pierderea unui loc la un liceu de elită. Părinții săi s-au străduit să-l ajute să-și revină, mutându-i computerul în camera lor, reducându-i banii de buzunar și altele, însă nimic nu a funcționat. „Aveam mereu certuri cu el pe tema aceasta”, spunea mama sa.
În disperare de cauză, atunci când au auzit de Campusul Qihang, părinții lui au hotărât să apeleze la acesta ca la ultima șansă de a-și vindeca copilul de această dependență. S-a dovedit însă că, spre deosebire de alte așezăminte de acest fel (de pildă, de cele similare înființate în S.U.A.), Campusul Qihang fusese creat de niște oameni fără scrupule, care nu aveau niciun fel de pregătire de specialitate. Acolo băieții erau supuși la exerciții fizice extenuante, iar dacă nu făceau față la acestea, erau bătuți crunt. Fire mai sensibilă, Deng nu a rezistat la aceste tratamente decât o singură zi. După ce a fost bătut până la sânge, a fost lăsat să zacă mai multe ore până când a fost chemată salvarea. Însă medicii nu au mai avut ce să facă: au constatat decesul băiatului. A urmat un uriaș scandal, cu zeci de persoane întemnițate, iar guvernul a acordat o compensație părinților lui Deng.[5]
Însă nimic din toate acestea nu-l poate ajuta pe Deng Senshan. Mai întâi prins în lanțurile unei dependențe de niște jocuri aparent nevinovate, iar apoi încăput pe mâinile unor oameni fără Dumnezeu, un tânăr cu viitor promițător a sfârșit tragic, la doar 15 ani…
Lect. univ. dr. Andrei Drăgulinescu
